Gogoașa de celuloid

Festivaluri mai mici, mai mari? Festivalul filmului francez, SFR, proiecții răsfirate pe la CCS, caravane ale festivalurilor mai măricele de prin țară? Iașul, de când se chinuie el să tot devină etalon în ale culturii, a neglijat și neglijează în continure cea mai influentă dintre arte, care satisface și masele și consumatorul de finețuri, FILMUL. Nu mă plâng. Atât îi duce capul pe „vizionarii” din instituțiile locale. Dar decât să mă lamentez, eu vreau să mulțumesc celor care, independent de programele insipide propuse de oficiali, au grijă ca cea de-a 7-a artă, care le cuprinde pe toate celelalte, la urma urmei, să nu facă SPOOF și să dispară ca gloria apusă a celor două cinematografe prăfuite și comuniste DIN CENTRUL ORAȘULUI. Zilele astea a venit Mungiu să ne vorbească despre ultima lui trăznaie cinematografică într-una din relicvele astea comuniste. Mie mi-a fost rușine când am văzut un om care tocmai și-a ridicat poponețul de pe scaunele confortabile de la Cannes, vorbind unei săli arhipline căreia risca să îi pice bucăți de tavan în cap . În sfârșit! Paranteza a fost cam mare, întrucât ce vreau eu să zic aici este altceva.

Spuneam că le mulțumesc celor care fac proiecții de filme mijto și cu ocazia asta organizează festivaluri și evenimente care vin cu o ofertă cinematografică foarte variată, cu de toate pentru toți. Ultimul de acest gen, la care am participat, este Festivalul „Zilele Studentului Francofon”, care are în suita de activtăți și 3 seri de film în aer liber. Având în vedere că vremea a stricat planurile inițiale, proiecțiile s-au mutat în Turnul de Apă. Daaaa! Turnul ăla mijto din Campusul La Balenă, în care nu se face niciodată nimic și în care am avut ocazia să urc acum, după 5 ani de studenție. Nu este un secret faptul că am fost în echipa ZSF de 4 ani încoace, însă anul ăsta am fost simplu spectator, deci am privit cu obiectivitate toată treaba. Din cele trei filme proiectate am văzut doar două. La ultimul am tras chiulul fiindcă am „dat” Bacalaureatul lui Mungiu în dărăpănătura de Victoria. Cele două filme francofone care mi-au mai pus rotițele neuronale în mișcare săptămâna trecută au fost Indigenes și Le diner de cons. Primul a avut un rol aproape documentar pentru mine și am scris despre el aici, iar al doilea a fost o comedie cu un umor pur francez, atât de rar întâlnit astăzi (pentru că azi totul e un pamflet și trebuie tratat ca atare, nu? wink).

Între timp, cât lecturați „recenziile” rogu-vă să vă gândiți la soluții de înviere a celor două morminte de ciment din centrul orașului, pe nume Republica și Victoria. Ironia ironiei și denumirile astea. Oricum ar fi, dacă nu facem noi, iubitorii de film, ceva, nu se va face nimic.

Sunt vreo 3 ocazii când în Iași ai posibilitatea să vezi filme francofone și de fiecare dată selecția este foarte ofertantă. Anul ăsta, la ZSF (Festivalul „Zilele Studentului Francofon”) am reușit să văd două filme pe cât de diferite, pe atât de incitante.

Indigenes (sau Days of glory, cum se numește, ironic, în engleză) a apărut prin 2006, când, probabil, „colorații” care au fost trimiși în primele linii în zonele considerate cele mai riscante în cel de-al doilea Război Mondial, încă mai trăiau. Îmi imaginez cum s-a uitat un marocan sau un algerian de 90 de ani la filmul ăsta. Cu lacrimi în ochi, într-un decor la fel de dezolant ca ultimul cadru din film.

Între timp, statul francez, a refuzat câteva decenii la rând să recunoască aportul acestora în război și nu le-a dat nici une baguette de complezență, dărămite pensii de veterani. Prin 2012 guvernul de atunci a zis că e vremea să își spele păcatele și le-a recunoscut drepturile. De atunci și până astăzi, guvernele care s-au succedat s-au făcut că plouă, în ciuda legii. De acum nici nu mai contează că și așa sărmanii oameni îs pe moarte. Și așa se mai încheie un capitol din istorie și ne prefacem că nici n-a fost. Și totuși, filmul reușește uneori să facă ceea ce guvernele nu reușesc, el se opune trecerii timpului și nu închide ochii în fața nedreptății. Da, uneori are și rolul ăsta.

Filmul lui Rachid Bouchareb (născut la Paris, dar algerian la bază) n-a avut un buget exorbitant, cum au de obicei filmele clasice de război pe care le știm noi. De aceea, cred eu, nici nu poate fi trecut pe aceeași listă cu ele, cu cele de Oscar, cum s-ar zice (mențiunea, clișeică altminteri, nu este întâmplătoare, întrucât filmul a fost nominalizat la Oscar în 2006 pentru cel mai bun film străin, regizorul fiind la a doua nominalizare de genul ăsta). Filmul ăsta e undeva la granița dintre documentar și ficțiune. Modul în care se făcea trecerea de la o zonă geografică la alta, peisajele privite „cu ochiu' Domnului” cum îmi place mie să zic, lipsa unui personaj principal și fidelitatea față de istorie contribuie la izul documentarist. Pe de altă parte, regizorul a avut grijă să se concentreze pe câteva personaje credibile în așa manieră încât privitorul să intre cât mai adânc în intimitea problemei. Complexitatea naturii umane la modul general, dar și a individului singular în mijlocul unei drame colective este dozată perfect prin prisma tipologiilor foarte bine descrise atât prin limbaj cât și prin așezarea lor în câteva contexte cheie. Avem soldatul analfabet (Jamel Debouzze, care, off topic. pentru 2 secunde îi fură o sărutare ravisantei Melanie Laurent, care apare și dispare ca o sânzâiană prin film) conștient de limitările lui intelectuale, soldatul citit și înflăcărat conștient de nedreptățile și rasismul superiorilor francezi („Francezii se recompensează singuri, și pe voi, africanii cu piele albă, iar noi, indigenii, suntem uitați”), soldatul înzestrat și îndrăgostit (de o franțuzoaică, ceea ce atinge altă dimensiune a problemei), soldatul prins între dorința de avansare și atașamentul față de origini, soldatul sărac prins între dorința de a se îmbogăți și un soi de etică personală etc. Toate tipologiile astea sunt prezentate relativ succint, dar suficient cât să înțelegem miezul problemei și complexitatea ei, prin prisma fațetelor multiple din care trebuie ea văzută, căci un adevăr nu are niciodată o singură față, iar războiul, mai mult decât orice altceva, a invadat omul la modul absolut, în toate aspectele vieții lui.

francezi vs. indigeni :)

În sfârșit, filmul se învârte în jurul aceleiași idei: albii se cred superiori coloraților (de orice rasă ar fi ei). Și nu, nu mi s-a părut un film propagandistic. A reușit să trateze problema dintr-o singură perspectivă, cea a indigenilor, dar, paradoxal, fără să fie părtinitor. Asta pentru că adevărul istoric e mult prea clar pentru a-și face loc justificările, iar gustul care îți rămâne la sfârșit e unul amar tare. Aș spune care moment a fost cel mai amar pentru mine, dar nu vreau să stric surpriza nimănui.

Ar mai fi multe de spus despre discursurile populiste ale francezilor, despre promisiunile lor, despre baletul memorabil din garnizoană, despre Debouzze cum desface pentru prima oară o grenadă :), despre polemica cu roșii, despre tot umorul presărat cu atenție acolo unde trebuie etc. Totuși, asta trebuie să vă zic: faceți loc în playlist pentru că soundtrackul e fantastic.

Las aici și un sketch de Dieudonne, cel mai bun speaker-comedian francez de la ora actuală. Spune la un moment dat, printre altele, că negrii erau băgați la înaintare ca francezii să verifice dacă terenul era minat și dacă aveau ghinion, cel puțin se putea călca pe trupurile decedate în loc să se calce în noroi. O exagerare umoristică desigur, dar nu mai puțin relevantă.

Problema cu The Imitation Game nu este calitatea imaginii sau structura scenariului sau mai știu eu ce detalii de cunoscători care dau un produs finit bun. Altul e baiu’ (sau baiurile) din umilul meu punct de vedere. Filmul de față are mai mult valențe documentare decât cinematografice. Vă sună cunoscut? Da, da, am citit și alte review-uri înainte să mă apuc eu de ”trăncănit” la taste. Că e mai mult un film bun de prezentat la ora de istorie decât o producție cu valențe cinematografice Oscar-iene nu ar fi nici asta o problemă dacă s-ar recunoaște acest lucru. Ce-i drept, am fost absorbită de câteva lucruri:

Jocul actoricesc e zeiss. Cu o astfel de distribuție nu-ți permiți să fii limitat.
Decorurile și vestimentația de anii ’40 sunt, ca de obicei, pentru noi, ăștia micii, născuți după '90, fascinante și cu iz de nostalgie pentru vremuri pe care nu le-am trăit. Cum spunea și Michael Sheen (Paul) în Midnight in Paris: "Nostalgia is denial of the painful present (...) the erroneous notion that a different time period is better than the one’s living in – it’s a flaw in the romantic imagination of those people who find it difficult to cope with the present." Cam aici ne situăm și noi.
Subiectul în sine te prinde pentru că e de actualitate: război, tehnologie și jocuri de culise.
Crește adrenalina întrucât scenele se succed ca la carte pentru a-ți amplifica suspansul.
Mare parte dintre replici și dialoguri sunt savuroase și inteligente, iar umorul nu stârnește hohote, dar e presărat cu discreție îndeajuns cât să te facă să zâmbești chicotind.
Pleci din sală cu un lucru în plus pe care nu-l știai până acum. Mereu filmele care încep cu „inspirat din fapte reale” te fac să crezi că ești mai răsărit decât restul, care nu a aflat ce ai aflat tu.
Focul de tabără de la final îți dă o stare de bine, eliberatoare. Pe mine m-a dus cu gândul la ultima săptămână din Erasmus, când o colegă nemțoaică și-a ars toate cursurile de economie în zona cea mai turistică din Porto.

Păi și dacă m-a prins, care e problema mea? Problema mea este că:

Deși jocul actoricesc e bun, Benedict are acea scenă de la final, când plânge, tremură și cerșește mila spectatorului. Scena e jucată foarte bine, DAR, deși el e personajul principal, filmul nu îți permite să îi pătrunzi prea mult intimitatea, să îl cunoști în profunzime sau să îi înțelegi modul de a gândi. Singurele momente care te lasă să-l pătrunzi, în sensul Freud-ian al cuvântului, sunt flashback-urile din copilărie. Îl înțelegi ca tipologie, înțelegi că e diferit și poți empatiza ușor cu modul lui de acționa pentru că e altfel, dar filmul nu se decide: vrea ca spectatorul să îi înțeleagă geniul sau vrea să plece acasă cu o lecție învățată?, vrea să trezească compasiune și înțelegere pentru homosexuali sau vrea să-ți trezească conștiința? vrea să-ți excite intelectul sau ...? În care direcție trebuia să fiu mai atentă? Poți fi complex, dar dă-mi toate datele ca să pot digera sau dă-mi destule încât să nu mă uit la scena aceea și să mă gândesc că: ”hopaa, uite de fapt despre asta era vorba: despre drama lui interioară”. Benedict convinge, dar scena e forțată și nelalocul ei în contextul în care nu mi-a fost permis să cunosc interiorul personajului îndeajuns.
”Are you paying attention?” e un artificiu simpatic de a angaja spectatorul în ceea ce urmează să vadă, însă e destul de clișeic. Mi-a adus aminte de ”Are you watching closely?” din The Prestige, dar filmele lui Nolan sunt mai mereu complicate din punct de vedere logic, ai nevoie de o astfel de ”avertizare” inserată pentru că, pe bună dreptate, s-ar putea să nu te prinzi dacă nu ești atent. Mecanismele prin care ”Christopher” a fost făcut or fi complicate, însă plot-ul filmului nu e, o asemenea atenționare fiind, deci, inutilă.
”Sometimes it is the people who no one imagines anything of who do the things that no one can imagine.” – din nou clișeu. Nu știu de ce au impresia cineaștii de la Hollywood că dacă repeți de 100 de ori o replică ea devine brusc mai importantă. Spectatorului nu trebuie să-i induci cu forța ceva ce ție ca scenarist ți se pare grozav. Publicul care e atent și deschis o să înțeleagă. De două ori e permis, dar după devine agasant. În Interstellar e altă poveste. Acolo fiecare plasare a poeziei lui Dylan Thomas e foarte bine gândită, nu are rolul de-a ți-o implanta inutil în minte și de fiecare dată contextul o transformă în altceva: ba în filozofie de viață care inițial e motivantă, iar apoi demoralizatoare (pentru personajul lui Michael Cane), ba în justificare pentru violență (cum e cazul lui Matt Damon), ba în mesaj de încurajare (pentru cei ce sunt în spațiu) etc.
Altă tendință de-a dreptul rușinoasă, foarte frecvent întâlnită, este propaganda mascată. La sfârșitul filmului am avut impresia că pot să șterg totul cu buretele că oricum ceea ce se voia a fi evidențiat este că peste 50.000 de homosexuali au fost condamnați în anii ’50. No’ ce să înțeleg eu din asta când tu de abia mi-ai menționat în film de treaba asta și nici nu ai problematizat îndeajuns chestiunea (nici nu era cazul). Ok, e strict informativ. Dacă e așa, nu o pune la final ca pe o concluzie că strici tot ce-ai clădit până atunci. Nu ești Milk sau Adele. Zi ce vrei să zici, dar nu ca ultimă replică că e ca nuca în perete. Trebuie totuși să admit că gradul de propagandă aici a fost cu mult sub nivelul mării față de American Sniper (și ăsta rival în cursa pentru Oscar), care-ți trântește fix în freză că a fi mercenar e tot aia cu a fi erou, că totul se scuză dacă e pentru un scop nobil și că America îi din nou salvatoarea lumii și ciuma teroriștilor. Cîh!

Așadar și prin urmare The Imitation Game e bun dacă nu pretinde mai mult decât trebuie. Nu am dat banii pe bilet degeaba și am plecat, cum ziceam mai devreme, cu o lecție de istorie în plus învățată. Plus că nu îmi stă în fire să dau cu piciorul la o producție care pune la un loc atâția actori pe care-i iubesc cu frenezie (Keira, Benedict și Charles Dance). Pe lângă asta mi-a făcut bine să îmi reamintesc că nu suntem decât ”niște rotițe mici într-un sistem foarte mare” și că dacă ai impresia că știi ce se întâmplă într-o eră în care informația e peste tot, atunci e clar că nu știi mare lucru.

Chuck Noland (de multe ori neegalabilul Tom Hanks) ajunge înapoi acasă, printre lume, printre tehnologie şi electricitate si toate alea. Nici patul nu-i mai este prieten, nici iubita nu-i mai este..ce era, nici un Wilosn care să-l asculte devotat şi înţelegător nu mai există. Stă întins pe podea deschizând şi închizând ironic veioza de pe noptieră. În ce lume trăim...”cu o simplă apăsare pe buton”...însă să derulăm puţin cu 4 ani înainte.

Director la FedEx (firmă de livrat pachete), obsedat de timp, cu durere de măsele , cu o iubită viitoare soţie viitoare fostă logodnică, universul lui Chuck se prăbuşeşte odată cu avionul care-l ducea într-un moment special (în ajunul Crăciunului), părăsindu-şi momentan iubita, să livreze un pachet peste mări şi ţări. Ajuns prizonier pe o insulă pustie el trece prin toate stările pe care le poate avea un om care se vede singur şi părăsit. Trece de la îngrijorare, panică, furie, disperare, neputinţă, deznădejde (moment în care încearcă să se sinucidă dar nici asta nu-i iese, obiectul posibilei lui sinucideri – funia – devenind obiectul salvării lui) la conştientizare, acceptare, furie constructivă, dorinţă de evadare şi luciditate. Desigur autoironia joacă un rol principal în toată povestea. (aici vine o imagine). Ca de obicei umorul e un liant extrem de folositor în cazuri extreme.

Tom Hanks, ironic in Cast Away, r.Robert Zemeckis, 2000

Revenind la începutul acestei scriituri, ironia apăsării pe buton vine ca o contrapondere uimitoare la momentul în care dânsul se chinuie câteva zile la rând să aprindă un foc frecând beţe. În aceeaşi scenă disperarea sau mai bine zis frustrarea sau enervarea lui atinge cote maxime şi îl vedem pe Tom Hanks bărbos şi zdrenţăros zbierând şi învârtindu-se ca un lunatic, neavând la cine să se plângă.

Salvarea lui vine de fapt din acea dorinţă de supravţuire uimitoare, dintr-o forţă supraomenească, pe care noi rasa umană o avem, dar pe care am îngropat-o undeva în mocirla asta urbană (şi rurală..totuşi să nu discriminăm). Wilson, alter ego tăcut şi fidel, peste care transformările survenite cu trecerea timpului sunt la fel de intense ca în cazul lui Noland, joacă rolul prietenului ideal (înţelegător şi mereu prezent) şi rolul salvării morale a lui C.

Wilson before and after

P.S.1.O revizuire a frecventei dorinţe stupide a oamenilor de a „pleca pe o insulă pustie”, ar fi de dorit.

P.S.2.Mă bucur totuşi că în sfârşit am văzut un film cu un prizonier care să nu-l menţioneze pe Monte Cristo sau poate mi-a scăpat mie.

P.S.3 Poate am pus prea multe paranteze şi prea multe cuvinte ce se termină cu ând..însă asta se întâmplă dacă încerci să descrii MULTITUDINEA de lucruri care se întâmplă într-un film în care (paradoxal) intr-o ora jumate nu se aud decât 10 replici.

Ăsta e unul din acele filme care te face să-ţi fereşti privirea în unele momente. În două ore captivul te face să te îngrijorezi, să te enervezi (“I hate this fucking roock” – şi o urâm şi noi), să râzi de cinismul autocompătimitor (întreaga scenă de autoironie în care se aplaudă pe fundal grozava idee a lui Ralston de a nu anunţa pe nimeni unde pleacă ), să ajungi aproape la deznădejde, să halucinezi şi nu în cele din urmă sa-ţi pipăi braţul continuu şi să-ţi astupi urechile (şi ochii) când se ating anumite corzi în punctal culminant al filmului. Toate astea ţi se întâmplă deodată cu Ralston.

Ştiu că Franco e văzut ca un pretty face (sau cel puţin aşa era până la rolul de faţă), deşi rolurile lui anterioare nu sunt deloc de ocolit (vezi James Dean, Sonny, Howl sau William Vincent), însă aici ţine întregul film pe proprii umeri şi ne conduce pe noi într-o avalanşă de senzaţii din momentul în care se urcă pe bicicletă şi se bălăceşte vesel cu două dintre puţinele alte personaje din film până la momentul în care îşi trânteşte pretty face-ul (not so pretty după efortul supraomenesc depus în cele 127 de ore) disperat şi uşurat deopotrivă în băltoaca murdară şi cum nu se poate mai băubilă pentru eroul nostru.

Ce mi-a plăcut pe lângă poveste (şi cea reală din spatele ei) şi susţinerea constantă a lui Franco a fost montajul dinamic (nu înţeleg cum naiba nu a luat Oscarul nenorocit pentru Best editing, dar să nu ne mai plângem, am văzut ce le poate capul şi anul ăsta*) şi faptul că toată scena şederii lui în crăpătura blestemată şi îngustă a fost filmată din n unghiuri. Am încercat să le număr dar nu mi-a ieşit. Aruncaţi chiar voi o privire:

Stills from 127 Hours, r.Danny Boyle, 2010

Acestea fiind spuse mă înclin în faţa adevăratului Ralston, a lui Franco şi a întregii echipe de fimare care mi-au oferit două ore de adrenalină pe care nu le voi uita prea curând.

*Să nu ia Hugo (sau poate The Tree of Life ) marele premiu, să se treacă peste Gary Oldman, care pe lângă rolul dement pe care l-a făcut în Tinker Tailor Soldier Spy ar fi trebuit să i se dea oscarul din respect pentru tot ce a realizat până acum de la Leon şi până azi (ajunsesem să cred că e setat pe roluri de villain dar.. ) dar hei, şi Jhonny Depp are 3 nominalizări şi 1001 trecute cu vederea şi nici o statuetă în buzunar deci nu e nimic bizar în afara faptului că şi-au alcătuit o reţetă: nominalizări pe post de praf de aur după care se anunţă câştigătorii şi ni se aruncă cu el în ochi.

Gogoașa de celuloid

Cini-s eu

Postări populare

Acul în carul cu fân

Arhivă

Pe cine „stălcuiesc” frecvent