Agora nu a fost vreun Gladiator sau vreun Ben Hur însă cu siguranţă a avut câteva elemente care îl ridică deasupra plutei şi îl poziţionează pe o listă cu must see-uri. Excepţionala Rachel Weiss cu o privire inteligentă, care nu îţi lasă drept la replică, se plimbă mereu frământată şi agitată, roasă de întrebări fără răspuns, printr-o poveste bine scrisă despre întelegerea adevărului, întelegerea proastă a adevărului şi neînţelegerea adevărului.
Hipatia (Rachel Weiss) veghind Pământul în Agora, r.Alejandro Amenabar, 2009
Ştiam povestea Hipatiei dintr-o carte pe care o terminasem de curând. Regizorul a găsit o variantă destul de soft a sfârşitului ei, deşi acesta a fost mult mai tragic decât cel din film. Însă aşa soft cum a fost scenei nu i-a lipsit forţa şi emoţia.
De asemenea cadrele megalitice din spaţiu contrastează cu delicatele close-up-uri ale actorilor foarte bine aleşi/culeşi. Ele dau importanţa cuvenită evenimentelor care au avut loc. Într-un univers nesfârşit undeva pe o planetă, într-o anumită parte a acesteia, lumea a început să se schimbe însă universal nu şi-a schimbat regulile. Mai mult decât atât acele cadre din spaţiu au demonstrat clar cât de mici suntem şi cât de importanţi ne credem.
Scena preferată e cea a devastării Bibliotecii din Alexandria (NU a devastării ei propriuzise ci a modului în care a fost filmată) camera rotindu-se lent la 180˚, cu pergamentele valoroase zburând dintr-o parte în alta şi cu zgomotul ignoranţilor pe fundal. E o scenă care doare.
Din (altă) rubrică Cinesseur -iană care face pui..pe ici pe colea. still from The machinist, r.Brad Anderson, 2004
Chuck Noland (de multe ori neegalabilul Tom Hanks) ajunge înapoi acasă, printre lume, printre tehnologie şi electricitate si toate ...
Agora nu a fost vreun Gladiator sau vreun Ben Hur însă cu siguranţă a avut câteva elemente care îl ridică deasupra plutei şi îl poziţion...
Exista câteva filme remarcabile despre puterea de a iubi viaţa. Nu de a o accepta, suporta, îmbunătăţi, sau orice altceva dorim n...