Ăsta e unul din acele filme care te face să-ţi fereşti privirea în unele momente. În două ore captivul te face să te îngrijorezi, să te enervezi (“I hate this fucking roock” – şi o urâm şi noi), să râzi de cinismul autocompătimitor (întreaga scenă de autoironie în care se aplaudă pe fundal grozava idee a lui Ralston de a nu anunţa pe nimeni unde pleacă ), să ajungi aproape la deznădejde, să halucinezi şi nu în cele din urmă sa-ţi pipăi braţul continuu şi să-ţi astupi urechile (şi ochii) când se ating anumite corzi în punctal culminant al filmului. Toate astea ţi se întâmplă deodată cu Ralston.
Ştiu că Franco e văzut ca un pretty face (sau cel puţin aşa era până la rolul de faţă), deşi rolurile lui anterioare nu sunt deloc de ocolit (vezi James Dean, Sonny, Howl sau William Vincent), însă aici ţine întregul film pe proprii umeri şi ne conduce pe noi într-o avalanşă de senzaţii din momentul în care se urcă pe bicicletă şi se bălăceşte vesel cu două dintre puţinele alte personaje din film până la momentul în care îşi trânteşte pretty face-ul (not so pretty după efortul supraomenesc depus în cele 127 de ore) disperat şi uşurat deopotrivă în băltoaca murdară şi cum nu se poate mai băubilă pentru eroul nostru.
Ce mi-a plăcut pe lângă poveste (şi cea reală din spatele ei) şi susţinerea constantă a lui Franco a fost montajul dinamic (nu înţeleg cum naiba nu a luat Oscarul nenorocit pentru Best editing, dar să nu ne mai plângem, am văzut ce le poate capul şi anul ăsta*) şi faptul că toată scena şederii lui în crăpătura blestemată şi îngustă a fost filmată din n unghiuri. Am încercat să le număr dar nu mi-a ieşit. Aruncaţi chiar voi o privire:
Stills from 127 Hours, r.Danny Boyle, 2010
Acestea fiind spuse mă înclin în faţa adevăratului Ralston, a lui Franco şi a întregii echipe de fimare care mi-au oferit două ore de adrenalină pe care nu le voi uita prea curând.
*Să nu ia Hugo (sau poate The Tree of Life ) marele premiu, să se treacă peste Gary Oldman, care pe lângă rolul dement pe care l-a făcut în Tinker Tailor Soldier Spy ar fi trebuit să i se dea oscarul din respect pentru tot ce a realizat până acum de la Leon şi până azi (ajunsesem să cred că e setat pe roluri de villain dar.. ) dar hei, şi Jhonny Depp are 3 nominalizări şi 1001 trecute cu vederea şi nici o statuetă în buzunar deci nu e nimic bizar în afara faptului că şi-au alcătuit o reţetă: nominalizări pe post de praf de aur după care se anunţă câştigătorii şi ni se aruncă cu el în ochi.
