Chuck Noland (de
multe ori neegalabilul Tom Hanks) ajunge înapoi acasă, printre lume, printre
tehnologie şi electricitate si toate alea. Nici patul nu-i mai este prieten,
nici iubita nu-i mai este..ce era, nici un Wilosn care să-l asculte devotat şi
înţelegător nu mai există. Stă întins pe podea deschizând şi închizând ironic
veioza de pe noptieră. În ce lume trăim...”cu o simplă apăsare pe buton”...însă
să derulăm puţin cu 4 ani înainte.
Director la FedEx (firmă de livrat pachete), obsedat de timp, cu durere de măsele , cu o iubită viitoare soţie viitoare fostă logodnică, universul lui Chuck se prăbuşeşte odată cu avionul care-l ducea într-un moment special (în ajunul Crăciunului), părăsindu-şi momentan iubita, să livreze un pachet peste mări şi ţări. Ajuns prizonier pe o insulă pustie el trece prin toate stările pe care le poate avea un om care se vede singur şi părăsit. Trece de la îngrijorare, panică, furie, disperare, neputinţă, deznădejde (moment în care încearcă să se sinucidă dar nici asta nu-i iese, obiectul posibilei lui sinucideri – funia – devenind obiectul salvării lui) la conştientizare, acceptare, furie constructivă, dorinţă de evadare şi luciditate. Desigur autoironia joacă un rol principal în toată povestea. (aici vine o imagine). Ca de obicei umorul e un liant extrem de folositor în cazuri extreme.
Tom Hanks, ironic in Cast Away, r.Robert Zemeckis, 2000
Revenind la
începutul acestei scriituri, ironia apăsării pe buton vine ca o contrapondere
uimitoare la momentul în care dânsul se chinuie câteva zile la rând să aprindă
un foc frecând beţe. În aceeaşi scenă disperarea sau mai bine zis frustrarea
sau enervarea lui atinge cote maxime şi îl vedem pe Tom Hanks bărbos şi
zdrenţăros zbierând şi învârtindu-se ca
un lunatic, neavând la cine să se plângă.
Salvarea lui vine
de fapt din acea dorinţă de supravţuire uimitoare, dintr-o forţă supraomenească,
pe care noi rasa umană o avem, dar pe care am îngropat-o undeva în mocirla asta
urbană (şi rurală..totuşi să nu discriminăm). Wilson, alter ego tăcut şi fidel,
peste care transformările survenite cu trecerea timpului sunt la fel de intense
ca în cazul lui Noland, joacă rolul prietenului ideal (înţelegător şi mereu
prezent) şi rolul salvării morale a lui C.
Wilson before and after
P.S.1.O revizuire
a frecventei dorinţe stupide a oamenilor de a „pleca pe o insulă pustie”, ar fi
de dorit.
P.S.2.Mă bucur
totuşi că în sfârşit am văzut un film cu un prizonier care să nu-l menţioneze
pe Monte Cristo sau poate mi-a scăpat mie.
P.S.3 Poate am
pus prea multe paranteze şi prea multe cuvinte ce se termină cu ând..însă asta
se întâmplă dacă încerci să descrii MULTITUDINEA de lucruri care se întâmplă într-un film în care (paradoxal) intr-o ora jumate nu se aud decât 10 replici.
