Problema cu The Imitation
Game nu este calitatea imaginii sau structura scenariului sau mai știu eu ce
detalii de cunoscători care dau un produs finit bun. Altul e baiu’ (sau baiurile) din umilul meu punct
de vedere. Filmul de față are mai mult valențe documentare decât
cinematografice. Vă sună cunoscut? Da, da, am citit și alte review-uri înainte
să mă apuc eu de ”trăncănit” la taste. Că e mai mult un film bun de prezentat
la ora de istorie decât o producție cu valențe cinematografice Oscar-iene nu ar
fi nici asta o problemă dacă s-ar recunoaște acest lucru. Ce-i drept, am fost
absorbită de câteva lucruri:
Păi și dacă m-a prins, care e problema mea? Problema mea este că:
- Jocul actoricesc e zeiss. Cu o astfel de distribuție nu-ți permiți să fii limitat.
- Decorurile și vestimentația de anii ’40 sunt, ca de obicei, pentru noi, ăștia micii, născuți după '90, fascinante și cu iz de nostalgie pentru vremuri pe care nu le-am trăit. Cum spunea și Michael Sheen (Paul) în Midnight in Paris: "Nostalgia is denial of the painful present (...) the erroneous notion that a different time period is better than the one’s living in – it’s a flaw in the romantic imagination of those people who find it difficult to cope with the present." Cam aici ne situăm și noi.
- Subiectul în sine te prinde pentru că e de actualitate: război, tehnologie și jocuri de culise.
- Crește adrenalina întrucât scenele se succed ca la carte pentru a-ți amplifica suspansul.
- Mare parte dintre replici și dialoguri sunt savuroase și inteligente, iar umorul nu stârnește hohote, dar e presărat cu discreție îndeajuns cât să te facă să zâmbești chicotind.
- Pleci din sală cu un lucru în plus pe care nu-l știai până acum. Mereu filmele care încep cu „inspirat din fapte reale” te fac să crezi că ești mai răsărit decât restul, care nu a aflat ce ai aflat tu.
- Focul de tabără de la final îți dă o stare de bine, eliberatoare. Pe mine m-a dus cu gândul la ultima săptămână din Erasmus, când o colegă nemțoaică și-a ars toate cursurile de economie în zona cea mai turistică din Porto.
- Deși
jocul actoricesc e bun, Benedict are acea scenă de la final, când plânge,
tremură și cerșește mila spectatorului. Scena e jucată foarte bine, DAR, deși
el e personajul principal, filmul nu îți permite să îi pătrunzi prea mult
intimitatea, să îl cunoști în profunzime sau să îi înțelegi modul de a gândi.
Singurele momente care te lasă să-l pătrunzi, în sensul Freud-ian al
cuvântului, sunt flashback-urile din copilărie. Îl înțelegi ca tipologie,
înțelegi că e diferit și poți empatiza ușor cu modul lui de acționa pentru că e
altfel, dar filmul nu se decide: vrea ca spectatorul să îi înțeleagă geniul sau
vrea să plece acasă cu o lecție învățată?, vrea să trezească compasiune și
înțelegere pentru homosexuali sau vrea să-ți trezească conștiința? vrea să-ți
excite intelectul sau ...? În care direcție trebuia să fiu mai atentă? Poți fi
complex, dar dă-mi toate datele ca să pot digera sau dă-mi destule încât să nu
mă uit la scena aceea și să mă gândesc că: ”hopaa, uite de fapt despre asta era
vorba: despre drama lui interioară”. Benedict convinge, dar scena e forțată și
nelalocul ei în contextul în care nu mi-a fost permis să cunosc interiorul personajului îndeajuns.
- ”Are you paying attention?” e un artificiu simpatic de a angaja spectatorul în ceea ce urmează să vadă, însă e destul de clișeic. Mi-a adus aminte de ”Are you watching closely?” din The Prestige, dar filmele lui Nolan sunt mai mereu complicate din punct de vedere logic, ai nevoie de o astfel de ”avertizare” inserată pentru că, pe bună dreptate, s-ar putea să nu te prinzi dacă nu ești atent. Mecanismele prin care ”Christopher” a fost făcut or fi complicate, însă plot-ul filmului nu e, o asemenea atenționare fiind, deci, inutilă.
- ”Sometimes it is the people who no one imagines anything of who do the things that no one can imagine.” – din nou clișeu. Nu știu de ce au impresia cineaștii de la Hollywood că dacă repeți de 100 de ori o replică ea devine brusc mai importantă. Spectatorului nu trebuie să-i induci cu forța ceva ce ție ca scenarist ți se pare grozav. Publicul care e atent și deschis o să înțeleagă. De două ori e permis, dar după devine agasant. În Interstellar e altă poveste. Acolo fiecare plasare a poeziei lui Dylan Thomas e foarte bine gândită, nu are rolul de-a ți-o implanta inutil în minte și de fiecare dată contextul o transformă în altceva: ba în filozofie de viață care inițial e motivantă, iar apoi demoralizatoare (pentru personajul lui Michael Cane), ba în justificare pentru violență (cum e cazul lui Matt Damon), ba în mesaj de încurajare (pentru cei ce sunt în spațiu) etc.
- Altă tendință de-a dreptul rușinoasă, foarte frecvent întâlnită, este propaganda mascată. La sfârșitul filmului am avut impresia că pot să șterg totul cu buretele că oricum ceea ce se voia a fi evidențiat este că peste 50.000 de homosexuali au fost condamnați în anii ’50. No’ ce să înțeleg eu din asta când tu de abia mi-ai menționat în film de treaba asta și nici nu ai problematizat îndeajuns chestiunea (nici nu era cazul). Ok, e strict informativ. Dacă e așa, nu o pune la final ca pe o concluzie că strici tot ce-ai clădit până atunci. Nu ești Milk sau Adele. Zi ce vrei să zici, dar nu ca ultimă replică că e ca nuca în perete. Trebuie totuși să admit că gradul de propagandă aici a fost cu mult sub nivelul mării față de American Sniper (și ăsta rival în cursa pentru Oscar), care-ți trântește fix în freză că a fi mercenar e tot aia cu a fi erou, că totul se scuză dacă e pentru un scop nobil și că America îi din nou salvatoarea lumii și ciuma teroriștilor. Cîh!
Așadar și prin
urmare The Imitation Game e bun dacă nu pretinde mai mult decât trebuie. Nu am
dat banii pe bilet degeaba și am plecat, cum ziceam mai devreme, cu o lecție de
istorie în plus învățată. Plus că nu îmi stă în fire să dau cu piciorul la o
producție care pune la un loc atâția actori pe care-i iubesc cu frenezie (Keira,
Benedict și Charles Dance). Pe lângă asta mi-a făcut bine să îmi reamintesc că
nu suntem decât ”niște rotițe mici într-un sistem foarte mare” și că dacă ai
impresia că știi ce se întâmplă într-o eră în care informația e peste tot,
atunci e clar că nu știi mare lucru.
