Agora

 Agora nu a fost vreun Gladiator sau vreun Ben Hur însă cu siguranţă a avut câteva elemente care îl ridică deasupra plutei şi îl poziţionează pe o listă cu must see-uri. Excepţionala Rachel Weiss cu o privire inteligentă, care nu îţi lasă drept la replică, se plimbă mereu frământată şi agitată, roasă de întrebări fără răspuns, printr-o poveste bine scrisă despre întelegerea adevărului, întelegerea proastă a adevărului şi neînţelegerea adevărului.

Hipatia (Rachel Weiss) veghind Pământul în Agora, r.Alejandro Amenabar, 2009

  Ştiam povestea Hipatiei dintr-o carte pe care o terminasem de curând. Regizorul a găsit o variantă destul de soft a sfârşitului ei, deşi acesta a fost mult mai tragic decât cel din film. Însă aşa soft cum a fost scenei nu i-a lipsit forţa şi emoţia.
  
  De asemenea cadrele megalitice din spaţiu contrastează cu delicatele close-up-uri ale actorilor foarte bine aleşi/culeşi. Ele dau importanţa cuvenită evenimentelor care au avut loc. Într-un univers nesfârşit undeva pe o planetă, într-o anumită parte a acesteia, lumea a început să se schimbe însă universal nu şi-a schimbat regulile. Mai mult decât atât acele cadre din spaţiu au demonstrat clar cât de mici suntem şi cât de importanţi ne credem.
Scena preferată e cea a devastării Bibliotecii din Alexandria (NU a devastării ei propriuzise ci a modului în care a fost filmată) camera rotindu-se lent la 180˚, cu pergamentele valoroase zburând dintr-o parte în alta şi cu zgomotul ignoranţilor pe fundal. E o scenă care doare.

Zavate

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

On instagram I am @zavatos