În lupta pentru supravetuire III : Cast Away

        Chuck Noland (de multe ori neegalabilul Tom Hanks) ajunge înapoi acasă, printre lume, printre tehnologie şi electricitate si toate alea. Nici patul nu-i mai este prieten, nici iubita nu-i mai este..ce era, nici un Wilosn care să-l asculte devotat şi înţelegător nu mai există. Stă întins pe podea deschizând şi închizând ironic veioza de pe noptieră. În ce lume trăim...”cu o simplă apăsare pe buton”...însă să derulăm puţin cu 4 ani înainte.

         Director la FedEx (firmă de livrat pachete), obsedat de timp, cu durere de măsele , cu o iubită viitoare soţie viitoare fostă logodnică, universul lui Chuck se prăbuşeşte odată cu avionul care-l ducea într-un moment special (în ajunul Crăciunului), părăsindu-şi momentan iubita, să livreze un pachet peste mări şi ţări. Ajuns prizonier pe o insulă pustie el trece prin toate stările pe care le poate avea un om care se vede singur şi părăsit. Trece de la îngrijorare, panică, furie, disperare, neputinţă, deznădejde (moment în care încearcă să se sinucidă dar nici asta nu-i iese, obiectul posibilei lui sinucideri – funia –  devenind obiectul salvării lui) la conştientizare, acceptare, furie constructivă, dorinţă de evadare şi luciditate. Desigur autoironia joacă un rol principal în toată povestea. (aici vine o imagine). Ca de obicei umorul e un liant extrem de folositor în cazuri extreme.

                                    Tom Hanks, ironic in Cast Away, r.Robert Zemeckis, 2000

        Revenind la începutul acestei scriituri, ironia apăsării pe buton vine ca o contrapondere uimitoare la momentul în care dânsul se chinuie câteva zile la rând să aprindă un foc frecând beţe. În aceeaşi scenă disperarea sau mai bine zis frustrarea sau enervarea lui atinge cote maxime şi îl vedem pe Tom Hanks bărbos şi zdrenţăros  zbierând şi învârtindu-se ca un lunatic, neavând la cine să se plângă.

        Salvarea lui vine de fapt din acea dorinţă de supravţuire uimitoare, dintr-o forţă supraomenească, pe care noi rasa umană o avem, dar pe care am îngropat-o undeva în mocirla asta urbană (şi rurală..totuşi să nu discriminăm). Wilson, alter ego tăcut şi fidel, peste care transformările survenite cu trecerea timpului sunt la fel de intense ca în cazul lui Noland, joacă rolul prietenului ideal (înţelegător şi mereu prezent) şi rolul salvării morale a lui C.

Wilson before and after

P.S.1.O revizuire a frecventei dorinţe stupide a oamenilor de a „pleca pe o insulă pustie”, ar fi de dorit.

P.S.2.Mă bucur totuşi că în sfârşit am văzut un film cu un prizonier care să nu-l menţioneze pe Monte Cristo sau poate mi-a scăpat mie.

P.S.3 Poate am pus prea multe paranteze şi prea multe cuvinte ce se termină cu ând..însă asta se întâmplă dacă încerci să descrii MULTITUDINEA  de lucruri care se întâmplă într-un film  în care (paradoxal) intr-o  ora jumate nu se aud decât 10 replici.

În lupta pentru supraveţuire (II) - 127 hours

Ăsta e unul din acele filme care te face să-ţi fereşti privirea în unele momente. În două ore captivul te face să te îngrijorezi, să te enervezi (“I hate this fucking roock” – şi o urâm şi noi), să râzi de cinismul autocompătimitor (întreaga scenă de autoironie în care se aplaudă pe fundal grozava idee a lui Ralston de a nu anunţa pe nimeni unde pleacă ), să ajungi aproape la deznădejde, să halucinezi şi nu în cele din urmă sa-ţi pipăi braţul continuu şi să-ţi astupi urechile (şi ochii) când se ating anumite corzi în punctal culminant al filmului. Toate astea ţi se întâmplă deodată cu Ralston.

Ştiu că Franco e văzut ca un pretty face (sau cel puţin aşa era până la rolul de faţă), deşi rolurile lui anterioare nu sunt deloc de ocolit (vezi James Dean, Sonny, Howl sau William Vincent), însă aici ţine întregul film pe proprii umeri şi ne conduce pe noi într-o avalanşă de senzaţii din momentul în care se urcă pe bicicletă şi se bălăceşte vesel cu două dintre puţinele alte personaje din film până la momentul în care îşi trânteşte pretty face-ul (not so pretty după efortul supraomenesc depus în cele 127 de ore) disperat şi uşurat deopotrivă în băltoaca murdară şi cum nu se poate mai băubilă pentru eroul nostru.

Ce mi-a plăcut pe lângă poveste (şi cea reală din spatele ei) şi susţinerea constantă a lui Franco a fost montajul dinamic (nu înţeleg cum naiba nu a luat Oscarul nenorocit pentru Best editing, dar să nu ne mai plângem, am văzut ce le poate capul şi anul ăsta*) şi faptul că toată scena şederii lui în crăpătura blestemată şi îngustă a fost filmată din n unghiuri. Am încercat să le număr dar nu mi-a ieşit. Aruncaţi chiar voi o privire:

Stills from 127 Hours, r.Danny Boyle, 2010

Acestea fiind spuse mă înclin în faţa adevăratului Ralston, a lui Franco şi a întregii echipe de fimare care mi-au oferit două ore de adrenalină pe care nu le voi uita prea curând.

*Să nu ia Hugo (sau poate The Tree of Life ) marele premiu, să se treacă peste Gary Oldman, care pe lângă rolul dement pe care l-a făcut în Tinker Tailor Soldier Spy ar fi trebuit să i se dea oscarul din respect pentru tot ce a realizat până acum de la Leon şi până azi (ajunsesem să cred că e setat pe roluri de villain dar.. ) dar hei, şi Jhonny Depp are 3 nominalizări şi 1001 trecute cu vederea şi nici o statuetă în buzunar deci nu e nimic bizar în afara faptului că şi-au alcătuit o reţetă: nominalizări pe post de praf de aur după care se anunţă câştigătorii şi ni se aruncă cu el în ochi.

De 1 Aprilie

Heath Ledger în The dark knight, r.Christopher Nolan, 2008

HE'S THAT GOOOD

În lupta pentru supraveţuire

Exista câteva filme remarcabile despre puterea de a iubi viaţa. Nu de a o accepta, suporta, îmbunătăţi, sau orice altceva dorim noi să facem pentru a ne crea iluzia că suntem fericiţi. Există unii oameni care nu fac ăste lucruri. Ei iubesc pur şi simplu viaţa. Asta ar fi singura explicaţie pentru care, în condiţi de maxim stres, în probleme aparent şi aproape real fără soluţii, în camere blindate fără ieşire sau în fântâni fără scară pe care să poţi urca înapoi, în situaţii în care sinuciderea ar fi la prima vedere (şi la a doua, a treia…) singura scăpare, unii oameni nu numai că rezistă, dar ei găsesc forţa necesară de a ieşi din prăpastie la lumină.

stills from Batman Begins, r.Christopher Nolan, 2005

To be continued

"All good people read good books"

Din (altă) rubrică Cinesseur-iană care face pui..pe ici pe colea.

still from The machinist, r.Brad Anderson, 2004

Agora

Agora nu a fost vreun Gladiator sau vreun Ben Hur însă cu siguranţă a avut câteva elemente care îl ridică deasupra plutei şi îl poziţionează pe o listă cu must see-uri. Excepţionala Rachel Weiss cu o privire inteligentă, care nu îţi lasă drept la replică, se plimbă mereu frământată şi agitată, roasă de întrebări fără răspuns, printr-o poveste bine scrisă despre întelegerea adevărului, întelegerea proastă a adevărului şi neînţelegerea adevărului.

Hipatia (Rachel Weiss) veghind Pământul în Agora, r.Alejandro Amenabar, 2009

Ştiam povestea Hipatiei dintr-o carte pe care o terminasem de curând. Regizorul a găsit o variantă destul de soft a sfârşitului ei, deşi acesta a fost mult mai tragic decât cel din film. Însă aşa soft cum a fost scenei nu i-a lipsit forţa şi emoţia.

De asemenea cadrele megalitice din spaţiu contrastează cu delicatele close-up-uri ale actorilor foarte bine aleşi/culeşi. Ele dau importanţa cuvenită evenimentelor care au avut loc. Într-un univers nesfârşit undeva pe o planetă, într-o anumită parte a acesteia, lumea a început să se schimbe însă universal nu şi-a schimbat regulile. Mai mult decât atât acele cadre din spaţiu au demonstrat clar cât de mici suntem şi cât de importanţi ne credem.

Scena preferată e cea a devastării Bibliotecii din Alexandria (NU a devastării ei propriuzise ci a modului în care a fost filmată) camera rotindu-se lent la 180˚, cu pergamentele valoroase zburând dintr-o parte în alta şi cu zgomotul ignoranţilor pe fundal. E o scenă care doare.