Filmul ăsta l-am văzut într-o perioadă foarte interesantă a vieții mele, când valorile mele morale sufereau ceva schimbări sau, altfel spus, apăreau noi dileme morale la care să mă gândesc.
După ce mi-au dat pui cu tot cu pene într-o ciorbă, la cantină, după ce am descoperit niște bloguri geniale de „legumiști”, cum îmi place mie să le zic și după ce am văzut documentarul „Home”, în care se menționează, printre altele, și cât de exploatantă este industria asta infectă consumeristă am început să mă uit cu scârbă la ceea ce ne este servit drept „mâncare” în supermarketuri. Lucrurile astea s-au succedat foarte repede, ca și cum viața încerca să îmi dea mie niște semnale, așa că a cumulat toate întâmplările care aveau să îmi schimbe percepția asupra man vs. nature într-un timp foarte scurt. În cumulul ăsta de întâmplări am văzut și filmul ăsta.
- autismul și integrarea în societate a celor diferiți;
- relația copil-părinte (that DO-OG, CA-AT, „I know you can hear me, I know you hear me” part te doare la suflețel);
- parenting - Julia Ormond a fost fan-tas-ti-că în rolul mamei perseverente, care a refuzat instituționalizarea propriului copil și a luptat pentru integrarea lui socială, iubindu-l necondiționat de reciprocitatea afecțiunii („This is ME telling YOU that I love you and I respect you” - câți părinți spun asta copiilor lor măcar o dată în viață?);
- importanța profesorului-călăuză;
- universul interior al unui copil cu abilități speciale (filmul explică foarte clar de la început cu ce personaj avem de-a face „My name is Temple Grandin and I'm not like other people. I think in pictures and I connect them.”);
- relațiile de prietenie ale unui copil cu abilități speciale / incluziunea socială a celor diferiți;
- exprimarea emoțiilor unui copil incapabil să-și exprime afecțiunea („I always wanted to understand the general feeling that other people feel when being hugged by their mothers”);
- sistemul de gândire al unui inventator (toți inventatorii gândesc alftel, altminteri nu ar mai fi inventatori);
- conexiunea lui Temple cu animalele;
- etica exploatării animalelor;
- sistemul rigid pe care trebuie să îl înfrunți când vrei o schimbare.
Astea ar fi subiectele pe care mi le amintesc ca fiind explorate cu talent, atât ca scenariu cât și din punct de vedere vizual (filmări shaky pentru agitația interioară a lui Temple, inserții grafice pentru reprezentarea calculelor ei mentale, păstrând, totuși, tehnicile clasice de flashback și de unghiuri de filmare). Despre jocul lui Claire Danes mi-e și rușine să zic ceva ca să nu știrbesc din frumusețea lui. Jocul ei te absoarbe, te face să înțelegi personajul („I knew I was different, but no less!”), te lasă să îl pătrunzi și toate caracteristicile specifice, de la mersul sacadat, până la accesele de furie și atacurile de panică sunt jucae cu atâta naturalețe, încât cu greu ți-o mai poți imagina pe Danes ca fiind steluța de basm din Stardust, de exemplu.
I don't want my thoughts to die with me. I want to have done something.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu