Gogoașa de celuloid

Soudaine la vide (r. Gaspar Noe, 2009)

I-am găsit filmului acesta un singur defect (poate voit): nu a reuşit să ma sensibilizeze în vreun fel (şi aici nu vorbesc de sensibilizarea vederii mele, care a fost dimpotrivă, agresată şi agasată şi afectată de tot acel arsenal de beculeţe, lumini şi culori - lucru fascinant de altfel, o experienţă vizuală unică), nu a reuşit să ma facă să empatizez cu vreun personaj: nici drama somnambulului continuu Oscar, nici cea a sorăsii, Linda, debusolata şi descentrata, lost in transaltion, care se aruncă în mrejele "întunecatului" Tokyo ca o...înecată. NU, nu am reuşit să rezonez cu dramele lor.

Cât despre violenţa sau pseudopornografia de care este Gaspar Noe acuzat am să susţin această estetică a grotescului blamată de toţi frustraţii citând câteva replici de-ale lui monsieur Tarntino într-un interviu apărut în TheTelegraph: I feel like a conductor and the audience's feelings are my instruments. I will be like, 'Laugh, laugh, now be horrified'. When someone does that to me I've had a good time at the movies.If a guy gets shot in the stomach and he's bleeding like a stuck pig then that's what I want to see — not a man with a stomach ache and a little red dot on his belly. That's why Thomas Edison created the motion picture camera — because violence is so good. It affects audiences in a big way. You know you're watching a movie. La argumentul: "de asta există atâta vilolenţă. ce se vede la televizor aia se întâmplă." se poate contrargumenta, însă în lipsa unui public avizat (căruia cei doi regizori mai sus menţionaţi se adresează, iar aici mă refer la iubitorii de cinema), unei culturi adecvate cu minime cunoştinţe de estetică sau cultura cinematografică, aceste contrargumente de genul celor date de T. sunt de prisos.