Gogoașa de celuloid

Festivaluri mai mici, mai mari? Festivalul filmului francez, SFR, proiecții răsfirate pe la CCS, caravane ale festivalurilor mai măricele de prin țară? Iașul, de când se chinuie el să tot devină etalon în ale culturii, a neglijat și neglijează în continure cea mai influentă dintre arte, care satisface și masele și consumatorul de finețuri, FILMUL. Nu mă plâng. Atât îi duce capul pe „vizionarii” din instituțiile locale. Dar decât să mă lamentez, eu vreau să mulțumesc celor care, independent de programele insipide propuse de oficiali, au grijă ca cea de-a 7-a artă, care le cuprinde pe toate celelalte, la urma urmei, să nu facă SPOOF și să dispară ca gloria apusă a celor două cinematografe prăfuite și comuniste DIN CENTRUL ORAȘULUI. Zilele astea a venit Mungiu să ne vorbească despre ultima lui trăznaie cinematografică într-una din relicvele astea comuniste. Mie mi-a fost rușine când am văzut un om care tocmai și-a ridicat poponețul de pe scaunele confortabile de la Cannes, vorbind unei săli arhipline căreia risca să îi pice bucăți de tavan în cap . În sfârșit! Paranteza a fost cam mare, întrucât ce vreau eu să zic aici este altceva.

Spuneam că le mulțumesc celor care fac proiecții de filme mijto și cu ocazia asta organizează festivaluri și evenimente care vin cu o ofertă cinematografică foarte variată, cu de toate pentru toți. Ultimul de acest gen, la care am participat, este Festivalul „Zilele Studentului Francofon”, care are în suita de activtăți și 3 seri de film în aer liber. Având în vedere că vremea a stricat planurile inițiale, proiecțiile s-au mutat în Turnul de Apă. Daaaa! Turnul ăla mijto din Campusul La Balenă, în care nu se face niciodată nimic și în care am avut ocazia să urc acum, după 5 ani de studenție. Nu este un secret faptul că am fost în echipa ZSF de 4 ani încoace, însă anul ăsta am fost simplu spectator, deci am privit cu obiectivitate toată treaba. Din cele trei filme proiectate am văzut doar două. La ultimul am tras chiulul fiindcă am „dat” Bacalaureatul lui Mungiu în dărăpănătura de Victoria. Cele două filme francofone care mi-au mai pus rotițele neuronale în mișcare săptămâna trecută au fost Indigenes  și Le diner de cons. Primul a avut un rol aproape documentar pentru mine și am scris despre el aici, iar al doilea a fost o comedie cu un umor pur francez, atât de rar întâlnit astăzi (pentru că azi totul e un pamflet și trebuie tratat ca atare, nu? wink).

Între timp, cât lecturați „recenziile” rogu-vă să vă gândiți la soluții de înviere a celor două morminte de ciment din centrul orașului, pe nume Republica și Victoria. Ironia ironiei și denumirile astea. Oricum ar fi, dacă nu facem noi, iubitorii de film, ceva, nu se va face nimic.