Ordinea zilei: mă trezesc dintr-un pat Ikea, mă duc la baie mă spăl cu Dove (ca să-mi fie feţişoara fină şi moaaale). Nu mănânc fiindcă mă grăbesc. La colţ e un chioşc de duzină cu junk food..las' că mestec un Orbit pă drum ca să am dinţii albi şi respiraţia fresh, şi acum la muncă unde mă aşteaptă atmosfera de care menţionam imagistic mai sus. Când mă întorc acasă (asta după ce am dat pe fast forward toate imbecilităţile şi eforturile inutile din astă zi) mă trântesc pe saltea şi cu ochii în tavan ma gândesc lucid ca Jeffrey Goines (Brad Pitt) că suntem cu toţii nişte maimuţe conştiente de experimentul consumist, dar prea leneşe ca sa facă ceva. Ajungi să o iei rzna şi să nu mai ştii ce e cu tine, dacă ai vreun scop precis sau dacă ai avut de ce l-ai pierdut.
The machinist şi Twelve monkeys ne oferă două modele de victime în sensu ăsta:
- primul ajunge victimă a sistemului muncitoresc devalorizant pentru om unde statutul de robot este la putere. El este o maimuţă copleşită din cauza remuşcărilor pe care nici el nu şi le mai aduce aminte.
- cel de-al doilea este o victimă a timpului, a neputinţei de a scăpa din buclă (cum bine ştim şi ne-a fost comunicat înt-o manieră grotească, le temps detruit tout). El este maimuţa experimentală a celor care şi-au atribuit, neconsultându-se cu nimeni, rolul de “salvatori” ai civilizaţiei.
Nu vin cu soluţii. E improriu să vin cu soluţii când şi eu mă zbat în aceeaşi mocirlă căcăcioasă, legată de mâini şi de picioare. Şi eu sunt speriată ca toţi ceilalţi dar măcar haide să fim conştienţi.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu