The (L)imitation game


Problema cu The Imitation Game nu este calitatea imaginii sau structura scenariului sau mai știu eu ce detalii de cunoscători care dau un produs finit bun. Altul e baiu(sau baiurile) din umilul meu punct de vedere. Filmul de față are mai mult valențe documentare decât cinematografice. Vă sună cunoscut? Da, da, am citit și alte review-uri înainte să mă apuc eu de ”trăncănit” la taste. Că e mai mult un film bun de prezentat la ora de istorie decât o producție cu valențe cinematografice Oscar-iene nu ar fi nici asta o problemă dacă s-ar recunoaște acest lucru. Ce-i drept, am fost absorbită de câteva lucruri:

  1. Jocul actoricesc e zeiss. Cu o astfel de distribuție nu-ți permiți să fii limitat.
  2. Decorurile și vestimentația de anii ’40 sunt, ca de obicei, pentru noi, ăștia micii, născuți după '90, fascinante și cu iz de nostalgie pentru vremuri pe care nu le-am trăit. Cum spunea și Michael Sheen (Paul) în Midnight in Paris: "Nostalgia is denial of the painful present (...) the erroneous notion that a different time period is better than the one’s living in – it’s a flaw in the romantic imagination of those people who find it difficult to cope with the present." Cam aici ne situăm și noi.
  3. Subiectul în sine te prinde pentru că e de actualitate: război, tehnologie și jocuri de culise.
  4. Crește adrenalina întrucât scenele se succed ca la carte pentru a-ți amplifica suspansul.
  5. Mare parte dintre replici și dialoguri sunt savuroase și inteligente, iar umorul nu stârnește hohote, dar e presărat cu discreție îndeajuns cât să te facă să zâmbești chicotind.
  6. Pleci din sală cu un lucru în plus pe care nu-l știai până acum. Mereu filmele care încep cu „inspirat din fapte reale” te fac să crezi că ești mai răsărit decât restul, care nu a aflat ce ai aflat tu.
  7. Focul de tabără de la final îți dă o stare de bine, eliberatoare. Pe mine m-a dus cu gândul la ultima săptămână din Erasmus, când o colegă nemțoaică și-a ars toate cursurile de economie în zona cea mai turistică din Porto. 

Păi și dacă m-a prins, care e problema mea? Problema mea este că:
  1. Deși jocul actoricesc e bun, Benedict are acea scenă de la final, când plânge, tremură și cerșește mila spectatorului. Scena e jucată foarte bine, DAR, deși el e personajul principal, filmul nu îți permite să îi pătrunzi prea mult intimitatea, să îl cunoști în profunzime sau să îi înțelegi modul de a gândi. Singurele momente care te lasă să-l pătrunzi, în sensul Freud-ian al cuvântului, sunt flashback-urile din copilărie. Îl înțelegi ca tipologie, înțelegi că e diferit și poți empatiza ușor cu modul lui de acționa pentru că e altfel, dar filmul nu se decide: vrea ca spectatorul să îi înțeleagă geniul sau vrea să plece acasă cu o lecție învățată?, vrea să trezească compasiune și înțelegere pentru homosexuali sau vrea să-ți trezească conștiința? vrea să-ți excite intelectul sau ...? În care direcție trebuia să fiu mai atentă? Poți fi complex, dar dă-mi toate datele ca să pot digera sau dă-mi destule încât să nu mă uit la scena aceea și să mă gândesc că: ”hopaa, uite de fapt despre asta era vorba: despre drama lui interioară”. Benedict convinge, dar scena e forțată și nelalocul ei în contextul în care nu mi-a fost permis să cunosc interiorul personajului îndeajuns.
  2. ”Are you paying attention?” e un artificiu simpatic de a angaja spectatorul în ceea ce urmează să  vadă, însă e destul de clișeic. Mi-a adus aminte de ”Are you watching closely?” din The Prestige, dar filmele lui Nolan sunt mai mereu complicate din punct de vedere logic, ai nevoie de o astfel de ”avertizare” inserată pentru că, pe bună dreptate, s-ar putea să nu te prinzi dacă nu ești atent. Mecanismele prin care ”Christopher” a fost făcut or fi complicate, însă plot-ul filmului nu e, o asemenea atenționare fiind, deci, inutilă.
  3. ”Sometimes it is the people who no one imagines anything of who do the things that no one can imagine.” – din nou clișeu. Nu știu de ce au impresia cineaștii de la Hollywood că dacă repeți de 100 de ori o replică ea devine brusc mai importantă. Spectatorului nu trebuie să-i induci cu forța ceva ce ție ca scenarist ți se pare grozav. Publicul care e atent și deschis o să înțeleagă. De două ori e permis, dar după devine agasant. În Interstellar  e altă poveste. Acolo fiecare plasare a poeziei lui Dylan Thomas e foarte bine gândită, nu are rolul de-a ți-o implanta inutil în minte și de fiecare dată contextul o transformă în altceva: ba în filozofie de viață care inițial e motivantă, iar apoi demoralizatoare (pentru personajul lui Michael Cane), ba în justificare pentru violență (cum e cazul lui Matt Damon), ba în mesaj de încurajare (pentru cei ce sunt în spațiu) etc.
  4. Altă tendință de-a dreptul rușinoasă, foarte frecvent întâlnită, este propaganda mascată. La sfârșitul filmului am avut impresia că pot să șterg totul cu buretele că oricum ceea ce se voia a fi evidențiat este că peste 50.000 de homosexuali au fost condamnați în anii ’50. No’ ce să înțeleg eu din asta când tu de abia mi-ai menționat în film de treaba asta și nici nu ai problematizat îndeajuns chestiunea (nici nu era cazul). Ok, e strict informativ. Dacă e așa, nu o pune la final ca pe o concluzie că strici tot ce-ai clădit până atunci. Nu ești Milk sau Adele. Zi ce vrei să zici, dar nu ca ultimă replică că e ca nuca în perete. Trebuie totuși să admit că gradul de propagandă aici a fost cu mult sub nivelul mării față de American Sniper (și ăsta rival în cursa pentru Oscar), care-ți trântește fix în freză că a fi mercenar e tot aia cu a fi erou, că totul se scuză dacă e pentru un scop nobil și că America îi din nou salvatoarea lumii și ciuma teroriștilor. Cîh!
Așadar și prin urmare The Imitation Game e bun dacă nu pretinde mai mult decât trebuie. Nu am dat banii pe bilet degeaba și am plecat, cum ziceam mai devreme, cu o lecție de istorie în plus învățată. Plus că nu îmi stă în fire să dau cu piciorul la o producție care pune la un loc atâția actori pe care-i iubesc cu frenezie (Keira, Benedict și Charles Dance). Pe lângă asta mi-a făcut bine să îmi reamintesc că nu suntem decât ”niște rotițe mici într-un sistem foarte mare” și că dacă ai impresia că știi ce se întâmplă într-o eră în care informația e peste tot, atunci e clar că nu știi mare lucru.





                                                                                                                                                 

Zavatos

Un comentariu:

  1. A salvat o gramada de vieti prin spargerea codului, dar societatea le-a jertfit prin alta modalitate. YIN YANG...
    Recomand: The Theory of Everything.

    RăspundețiȘtergere

On instagram I am @zavatos