Les pieds noir - un episod istoric rușinos

Sunt vreo 3 ocazii când în Iași ai posibilitatea să vezi filme francofone și de fiecare dată selecția este foarte ofertantă. Anul ăsta, la ZSF (Festivalul „Zilele Studentului Francofon”) am reușit să văd două filme pe cât de diferite, pe atât de incitante.

Indigenes (sau Days of glory, cum se numește, ironic, în engleză) a apărut prin 2006, când, probabil, „colorații” care au fost trimiși în primele linii în zonele considerate cele mai riscante în cel de-al doilea Război Mondial, încă mai trăiau. Îmi imaginez cum s-a uitat un marocan sau un algerian de 90 de ani la filmul ăsta. Cu lacrimi în ochi, într-un decor la fel de dezolant ca ultimul cadru din film.


Între timp, statul francez, a refuzat câteva decenii la rând să recunoască aportul acestora în război și nu le-a dat nici une baguette de complezență, dărămite pensii de veterani. Prin 2012 guvernul de atunci a zis că e vremea să își spele păcatele și le-a recunoscut drepturile. De atunci și până astăzi, guvernele care s-au succedat s-au făcut că plouă, în ciuda legii. De acum nici nu mai contează că și așa sărmanii oameni îs pe moarte. Și așa se mai încheie un capitol din istorie și ne prefacem că nici n-a fost. Și totuși, filmul reușește uneori să facă ceea ce guvernele nu reușesc, el se opune trecerii timpului și nu închide ochii în fața nedreptății. Da, uneori are și rolul ăsta.

Filmul lui Rachid Bouchareb (născut la Paris, dar algerian la bază) n-a avut un buget exorbitant, cum au de obicei filmele clasice de război pe care le știm noi. De aceea, cred eu, nici nu poate fi trecut pe aceeași listă cu ele, cu cele de Oscar, cum s-ar zice (mențiunea, clișeică altminteri, nu este întâmplătoare, întrucât filmul a fost nominalizat la Oscar în 2006 pentru cel mai bun film străin, regizorul fiind la a doua nominalizare de genul ăsta). Filmul ăsta e undeva la granița dintre documentar și ficțiune. Modul în care se făcea trecerea de la o zonă geografică la alta, peisajele privite „cu ochiu' Domnului” cum îmi place mie să zic, lipsa unui personaj principal și fidelitatea față de istorie contribuie la izul documentarist. Pe de altă parte, regizorul a avut grijă să se concentreze pe câteva personaje credibile în așa manieră încât privitorul să intre cât mai adânc în intimitea problemei. Complexitatea naturii umane la modul general, dar și a individului singular în mijlocul unei drame colective este dozată perfect prin prisma tipologiilor foarte bine descrise atât prin limbaj cât și prin așezarea lor în câteva contexte cheie. Avem soldatul analfabet (Jamel Debouzze, care, off topic. pentru 2 secunde îi fură o sărutare ravisantei Melanie Laurent, care apare și dispare ca o sânzâiană prin film) conștient de limitările lui intelectuale, soldatul citit și înflăcărat conștient de nedreptățile și rasismul superiorilor francezi („Francezii se recompensează singuri, și pe voi, africanii cu piele albă, iar noi, indigenii, suntem uitați”), soldatul înzestrat și îndrăgostit (de o franțuzoaică, ceea ce atinge altă dimensiune a problemei), soldatul prins între dorința de avansare și atașamentul față de origini, soldatul sărac prins între dorința de a se îmbogăți și un soi de etică personală etc. Toate tipologiile astea sunt prezentate relativ succint, dar suficient cât să înțelegem miezul problemei și complexitatea ei, prin prisma fațetelor multiple din care trebuie ea văzută, căci un adevăr nu are niciodată o singură față, iar războiul, mai mult decât orice altceva, a invadat omul la modul absolut, în toate aspectele vieții lui.


 francezi vs. indigeni :)

În sfârșit, filmul se învârte în jurul aceleiași idei: albii se cred superiori coloraților (de orice rasă ar fi ei). Și nu, nu mi s-a părut un film propagandistic. A reușit să trateze problema dintr-o singură perspectivă, cea a indigenilor, dar, paradoxal, fără să fie părtinitor. Asta pentru că adevărul istoric e mult prea clar pentru a-și face loc justificările, iar gustul care îți rămâne la sfârșit e unul amar tare. Aș spune care moment a fost cel mai amar pentru mine, dar nu vreau să stric surpriza nimănui.


Ar mai fi multe de spus despre discursurile populiste ale francezilor, despre promisiunile lor, despre baletul memorabil din garnizoană, despre Debouzze cum desface pentru prima oară o grenadă :), despre polemica cu roșii, despre tot umorul presărat cu atenție acolo unde trebuie etc. Totuși, asta trebuie să vă zic: faceți loc în playlist pentru că soundtrackul e fantastic.




Las aici și un sketch de Dieudonne, cel mai bun speaker-comedian francez de la ora actuală. Spune la un moment dat, printre altele, că negrii erau băgați la înaintare ca francezii să verifice dacă terenul era minat și dacă aveau ghinion, cel puțin se putea călca pe trupurile decedate în loc să se calce în noroi. O exagerare umoristică desigur, dar nu mai puțin relevantă.


Zavatos

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

On instagram I am @zavatos