Într-o hală veche, părăsită leneveau neşte tone de calorifere. După mult timp, în care pretena lor rugina le-a oferit amabilă compania, hop-ţop apar neşte interesanţi de la o fabrică din apropiere. Aterizează cu zgomot şi tămbălău cu neşte maşinuţe de teren, neşte scripeţi şi câţiva "pricepuţi" musculoşi să ridice sculamnetele. Stau o oră, stau două, trei...calorifelele nu se dau mişcate din loc aşa că românaşul delăsător lasă baltă pe a doua zi când aveau să vină cu macaraua.
A doua zi dimineaţa, mai bine echipaţi, ia calorifelele de unde nu-s.
(în urma cu câteva ore):
Apare în vizor o căruţă cu doi cai putere ce transporta câţiva haules-baules. Aceştia au şutit calorifelele şi-au dispărut. Cum? Nici în ziua de azi nu s-a aflat.
Concluzia: S-o fi născut românu' poet da' tot ţiganu e mai inventiv.
Foarte frumos ai povestit! Bravo!
RăspundețiȘtergere