Gogoașa de celuloid

"It's not where you take things from - it's where you take them to"

  • Home
  • Despre gogoașă
  • Analogii accidentale
        Chuck Noland (de multe ori neegalabilul Tom Hanks) ajunge înapoi acasă, printre lume, printre tehnologie şi electricitate si toate alea. Nici patul nu-i mai este prieten, nici iubita nu-i mai este..ce era, nici un Wilosn care să-l asculte devotat şi înţelegător nu mai există. Stă întins pe podea deschizând şi închizând ironic veioza de pe noptieră. În ce lume trăim...”cu o simplă apăsare pe buton”...însă să derulăm puţin cu 4 ani înainte.

         Director la FedEx (firmă de livrat pachete), obsedat de timp, cu durere de măsele , cu o iubită viitoare soţie viitoare fostă logodnică, universul lui Chuck se prăbuşeşte odată cu avionul care-l ducea într-un moment special (în ajunul Crăciunului), părăsindu-şi momentan iubita, să livreze un pachet peste mări şi ţări. Ajuns prizonier pe o insulă pustie el trece prin toate stările pe care le poate avea un om care se vede singur şi părăsit. Trece de la îngrijorare, panică, furie, disperare, neputinţă, deznădejde (moment în care încearcă să se sinucidă dar nici asta nu-i iese, obiectul posibilei lui sinucideri – funia –  devenind obiectul salvării lui) la conştientizare, acceptare, furie constructivă, dorinţă de evadare şi luciditate. Desigur autoironia joacă un rol principal în toată povestea. (aici vine o imagine). Ca de obicei umorul e un liant extrem de folositor în cazuri extreme.
                                    Tom Hanks, ironic in Cast Away, r.Robert Zemeckis, 2000

        Revenind la începutul acestei scriituri, ironia apăsării pe buton vine ca o contrapondere uimitoare la momentul în care dânsul se chinuie câteva zile la rând să aprindă un foc frecând beţe. În aceeaşi scenă disperarea sau mai bine zis frustrarea sau enervarea lui atinge cote maxime şi îl vedem pe Tom Hanks bărbos şi zdrenţăros  zbierând şi învârtindu-se ca un lunatic, neavând la cine să se plângă.

        Salvarea lui vine de fapt din acea dorinţă de supravţuire uimitoare, dintr-o forţă supraomenească, pe care noi rasa umană o avem, dar pe care am îngropat-o undeva în mocirla asta urbană (şi rurală..totuşi să nu discriminăm). Wilson, alter ego tăcut şi fidel, peste care transformările survenite cu trecerea timpului sunt la fel de intense ca în cazul lui Noland, joacă rolul prietenului ideal (înţelegător şi mereu prezent) şi rolul salvării morale a lui C.
Wilson before and after

P.S.1.O revizuire a frecventei dorinţe stupide a oamenilor de a „pleca pe o insulă pustie”, ar fi de dorit.
P.S.2.Mă bucur totuşi că în sfârşit am văzut un film cu un prizonier care să nu-l menţioneze pe Monte Cristo sau poate mi-a scăpat mie.
P.S.3 Poate am pus prea multe paranteze şi prea multe cuvinte ce se termină cu ând..însă asta se întâmplă dacă încerci să descrii MULTITUDINEA  de lucruri care se întâmplă într-un film  în care (paradoxal) intr-o  ora jumate nu se aud decât 10 replici.

Ăsta e unul din acele filme care te face să-ţi fereşti privirea în unele momente. În două ore captivul te face să te îngrijorezi, să te enervezi (“I hate this fucking roock” – şi o urâm şi noi), să râzi de cinismul autocompătimitor (întreaga scenă de autoironie în care se aplaudă pe fundal grozava idee a lui Ralston de a nu anunţa pe nimeni unde pleacă ), să ajungi aproape la deznădejde, să halucinezi şi nu în cele din urmă sa-ţi pipăi braţul continuu şi să-ţi astupi urechile (şi ochii) când se ating anumite corzi în punctal culminant al filmului. Toate astea ţi se întâmplă deodată cu Ralston.
Ştiu că Franco e văzut ca un pretty face (sau cel puţin aşa era până la rolul de faţă), deşi rolurile lui anterioare nu sunt deloc de ocolit (vezi James Dean, Sonny, Howl sau William Vincent), însă aici ţine întregul film pe proprii umeri şi ne conduce pe noi într-o avalanşă de senzaţii din momentul în care se urcă pe bicicletă şi se bălăceşte vesel cu două dintre puţinele alte personaje din film până la momentul în care îşi trânteşte pretty face-ul (not so pretty după efortul supraomenesc depus în cele 127 de ore) disperat şi uşurat deopotrivă în băltoaca murdară şi cum nu se poate mai băubilă pentru eroul nostru.

Ce mi-a plăcut pe lângă poveste (şi cea reală din spatele ei) şi susţinerea constantă a lui Franco a fost montajul dinamic (nu înţeleg cum naiba nu a luat Oscarul nenorocit pentru Best editing, dar să nu ne mai plângem, am văzut ce le poate capul şi anul ăsta*) şi faptul că toată scena şederii lui în crăpătura blestemată şi îngustă a fost filmată din n unghiuri. Am încercat să le număr dar nu mi-a ieşit. Aruncaţi chiar voi o privire:





Stills from 127 Hours, r.Danny Boyle, 2010

Acestea fiind spuse mă înclin în faţa adevăratului Ralston, a lui Franco şi a întregii echipe de fimare care mi-au oferit două ore de adrenalină pe care nu le voi uita prea curând.

*Să nu ia Hugo (sau poate The Tree of Life ) marele premiu, să se treacă peste Gary Oldman, care pe lângă rolul dement pe care l-a făcut în Tinker Tailor Soldier Spy ar fi trebuit să i se dea oscarul din respect pentru tot ce a realizat până acum de la Leon şi până azi (ajunsesem să cred că e setat pe roluri de villain dar.. ) dar hei, şi Jhonny Depp are 3 nominalizări şi 1001 trecute cu vederea şi nici o statuetă în buzunar deci nu e nimic bizar în afara faptului că şi-au alcătuit o reţetă: nominalizări pe post de praf de aur după care se anunţă câştigătorii şi ni se aruncă cu el în ochi.

Heath Ledger în The dark knight, r.Christopher Nolan, 2008


Exista câteva filme remarcabile despre puterea de a iubi viaţa. Nu de a o accepta, suporta, îmbunătăţi, sau orice altceva dorim noi să facem pentru a ne crea iluzia că suntem fericiţi. Există unii oameni care nu fac ăste lucruri. Ei iubesc pur şi simplu viaţa. Asta ar fi singura explicaţie pentru care, în condiţi de maxim stres, în probleme aparent şi aproape real fără soluţii, în camere blindate fără ieşire sau în fântâni fără scară pe care să poţi urca înapoi, în situaţii în care sinuciderea ar fi la prima vedere (şi la a doua, a treia…) singura scăpare, unii oameni nu numai că rezistă, dar ei găsesc forţa necesară de a ieşi din prăpastie la lumină.



stills from Batman Begins, r.Christopher Nolan, 2005

*To be continued
Din (altă) rubrică Cinesseur-iană care face pui..pe ici pe colea.


still from The machinist, r.Brad Anderson, 2004






 Agora nu a fost vreun Gladiator sau vreun Ben Hur însă cu siguranţă a avut câteva elemente care îl ridică deasupra plutei şi îl poziţionează pe o listă cu must see-uri. Excepţionala Rachel Weiss cu o privire inteligentă, care nu îţi lasă drept la replică, se plimbă mereu frământată şi agitată, roasă de întrebări fără răspuns, printr-o poveste bine scrisă despre întelegerea adevărului, întelegerea proastă a adevărului şi neînţelegerea adevărului.

Hipatia (Rachel Weiss) veghind Pământul în Agora, r.Alejandro Amenabar, 2009

  Ştiam povestea Hipatiei dintr-o carte pe care o terminasem de curând. Regizorul a găsit o variantă destul de soft a sfârşitului ei, deşi acesta a fost mult mai tragic decât cel din film. Însă aşa soft cum a fost scenei nu i-a lipsit forţa şi emoţia.
  
  De asemenea cadrele megalitice din spaţiu contrastează cu delicatele close-up-uri ale actorilor foarte bine aleşi/culeşi. Ele dau importanţa cuvenită evenimentelor care au avut loc. Într-un univers nesfârşit undeva pe o planetă, într-o anumită parte a acesteia, lumea a început să se schimbe însă universal nu şi-a schimbat regulile. Mai mult decât atât acele cadre din spaţiu au demonstrat clar cât de mici suntem şi cât de importanţi ne credem.
Scena preferată e cea a devastării Bibliotecii din Alexandria (NU a devastării ei propriuzise ci a modului în care a fost filmată) camera rotindu-se lent la 180˚, cu pergamentele valoroase zburând dintr-o parte în alta şi cu zgomotul ignoranţilor pe fundal. E o scenă care doare.

The machinist, r.Brad Anderson, 2004


Twelve monkeys, r.Terry Gilliam, 1995

Ordine de zi: mă trezesc dintr-un pat Ikea, mă duc la baie mă spăl cu Dove (ca să-mi fie feţişoara fină şi moaaale). Nu mănânc fiindcă mă grăbesc. La colţ e un chioşc de duzină cu junk food..las' că mestec un Orbit pe drum ca să am dinţii albi şi respiraţia fresh, şi acum la muncă, unde mă aşteaptă atmosfera de care menţionam prin imagini mai sus. Când mă întorc acasă (asta după ce am dat pe fast forward toate imbecilităţile şi eforturile inutile din astă zi) mă trântesc pe saltea şi cu ochii în tavan ma gândesc lucid ca Jeffrey Goines (Brad Pitt) că suntem cu toţii nişte maimuţe conştiente de experimentul consumerist, dar prea leneşe ca sa facă ceva. Ajungi să o iei rzna şi să nu mai ştii ce e cu tine, dacă ai vreun scop precis sau, dacă ai avut, de ce l-ai pierdut.

The machinist şi Twelve monkeys ne oferă două modele de victime în sensul ăsta:
  • primul ajunge victimă a sistemului muncitoresc devalorizant, unde statutul de robot este la putere. El este o maimuţă copleşită din cauza remuşcărilor pe care nici el nu şi le mai aduce aminte.
  • cel de-al doilea este o victimă a timpului, a neputinţei de a scăpa din buclă (cum bine ştim şi ne-a fost comunicat înt-o manieră grotească, le temps detruit tout). El este maimuţa experimentală a celor care şi-au atribuit, neconsultându-se cu nimeni, rolul de “salvatori” ai civilizaţiei.
Nu vin cu soluţii. Ar fi improriu să vin cu rezoluții când şi eu mă zbat în aceeaşi mocirlă legată de mâini şi de picioare. Şi eu sunt speriată ca toţi ceilalţi, dar măcar putem să fim conştienţi de asta și poate într-o bună zi ni se declanșează clicul salvator și revoluționar.

Still from James Dean, r.Mark Rydell, 2001


Put me on the train, send me back to my home
Couldn’t live without you when I tried to roam
Put me by the window, let me see outside
Looking at the places where all my family died.


King of the hill, r. Steven Soderberg, 1993

Adieu 2011. Bien venu 2012. Am speranțe în acest an, mai multe decât în cel precedent. Personal cred că voi avea un an zbuciumat, și că va fi zbuciumat nu numai la mine în curte ci și în afara ei. Cinematografic vorbind mi-am petrecut începutul de an zburând cu Batman deci aștept cu nerăbdare să-l văd rising, aștept cu nerăbdare Dark shadows, dar nu alea de pe 24 decembrie ci astea din mai ale lui Tim Burton, în fine aștept să văd dacă așteptările mele sunt satisfăcute (și alea rele și alea bune) sau dacă o să ma îndop cu produse culturale, evenimente sociale și năstușnicii politice SUPERFICIALE, amăgindu-mă ca mănânc găină la cuptor (vezi filmul de mai sus) când de fapt toate-s niște hamburgeri toxici.

Emipire of the sun, r.Steven Spielberg, 1987

Acum ori 2011 a facut BOOM si facem loc unei noi curse cu un nou avion, ori dam crezare tuturor zvonurilor apocaliptice despre 2012 si inversam rolurile.
Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire

Cini-s eu

Îmi place filmul. Nu am pretenții de critic, formator de opinie sau specialist cu diplomă în buzunar. Cui îi mai place filmul și vrea să citească texte scrise cu pasiune despre ce mi se pare mie interesnat e bine venit să citească. Virtual e mai simpatic. În jurnalurile mele cinefilice nu pot să atașez linkuri și imagini așa că ăsta e motivul pentru care am acest blog.

Postări populare

  • "All good people read good books"
    Din (altă) rubrică Cinesseur -iană care face pui..pe ici pe colea. still from The machinist, r.Brad Anderson, 2004
  • În lupta pentru supravetuire III : Cast Away
            Chuck Noland (de multe ori neegalabilul Tom Hanks) ajunge înapoi acasă, printre lume, printre tehnologie şi electricitate si toate ...
  • Agora
     Agora nu a fost vreun Gladiator sau vreun Ben Hur însă cu siguranţă a avut câteva elemente care îl ridică deasupra plutei şi îl poziţion...
  • De 1 Aprilie
    Heath Ledger în The dark knight, r.Christopher Nolan, 2008
  • În lupta pentru supraveţuire
    Exista câteva filme remarcabile despre puterea de a iubi viaţa. Nu de a o accepta, suporta, îmbunătăţi, sau orice altceva dorim n...

Acul în carul cu fân

Arhivă

  • ►  2016 (4)
    • ►  august (1)
    • ►  iunie (2)
    • ►  martie (1)
  • ►  2015 (1)
    • ►  februarie (1)
  • ▼  2012 (10)
    • ▼  mai (1)
      • În lupta pentru supravetuire III : Cast Away
    • ►  aprilie (1)
      • În lupta pentru supraveţuire (II) - 127 hours
    • ►  martie (4)
      • De 1 Aprilie
      • În lupta pentru supraveţuire
      • "All good people read good books"
      • Agora
    • ►  februarie (2)
      • Consumăm, consumăm
      • Connections with Moby
    • ►  ianuarie (2)
      • Iluzii sau fapte
      • Apocalipticul 2012
  • ►  2011 (20)
    • ►  decembrie (1)
    • ►  noiembrie (2)
    • ►  octombrie (4)
    • ►  aprilie (3)
    • ►  martie (3)
    • ►  februarie (6)
    • ►  ianuarie (1)
  • ►  2010 (8)
    • ►  aprilie (1)
    • ►  martie (1)
    • ►  februarie (3)
    • ►  ianuarie (3)
  • ►  2009 (3)
    • ►  septembrie (2)
    • ►  mai (1)

Pe cine „stălcuiesc” frecvent

  • Say Rouge
  • Cinesseur
  • MissMoss
  • MessyNessyChic
  • La mine sub nuc
Un produs Blogger.

Social

eXTReMe Tracker
Copyright © 2015 Gogoașa de celuloid

Created By ThemeXpose | Distributed By Blogger Template